Oamenii sunt admirabili în multe privinţe, dar în termeni de caracteristici fizice, de regulă suntem întrecuţi de alte animale. Gram cu gram, un cimpanzeu este de patru ori mai puternic decât un om. Abilităţile noastre pentru sărituri sau gimnastică sunt la fel de slabe şi suntem sprinteri slabi. Dacă am concura la o olimpiadă a animalelor, am termina abia în partea de jos a clasamentului.
Corpul omenesc poate părea slab în comparaţie cu alte organisme, dar într-o olimpiadă a animalelor am putea concura pentru medalia de aur la două probe
Şi totuşi să nu ne pripim în a ne diminua valoarea. Se pare că există două ipostaze în care am putea candida pentru aur. Ambele necesită talente care ne dezvăluie corpurile ca fiind sisteme mecanice remarcabile. Mai mult, fără aceste deprinderi fizice poate că nu ne-am fi însuşit niciodată abilităţile mentale pe care le preţuim atât de mult.
La prima vedere, ideea că ne-am putea evidenţia la alergare pare puţin probabilă. Usain Bolt abia poate atinge o viteză maximă de cca 45 km/oră. Un ghepard o poate dubla cu uşurinţă; ogarii, caii şi chiar cimpanzeii o pot întrece, de asemenea. Mo Farah a câştigat olimpiada din 2012 la proba de 10.000 metri în 27,5 minute. Un cal de cursă poate alerga aceeaşi distanţă în mai puţin de 20 de minute.
După distanţa de 10 kilometri însă terenul de joc începe să se niveleze. La distanţe de maraton şi dincolo de acestea, oamenii încep să arate ce e mai bun. Un atlet în formă bună poate alerga cu o viteză de 20 km/oră timp de câteva ore, ceea ce este comparabil cu specialiştii naturii în anduranţă care includ câinii sălbatici, zebrele, antilopele şi antilopele gnu.
Această abilitate depinde de adaptările anatomice ale labelor picioarelor, picioarelor, şoldurilor, splinei, coloanei vertebrale şi chiar cutiei toracice, care au apărut în linia noastră genetică în urmă cu circa 2 milioane de ani. În anul 2004, doi biologi propuneau o ipoteză conform căreia corpul uman este specializat în alergarea pe distanţe lungi, poate ca o adaptare pentru vânătoare (prin alergarea prăzii până la epuizare) sau pentru căutarea hranei (permiţându-ne să concurăm cu câinii şi cu hienele pentru carcasele împrăştiate). În oricare dintre cazuri alergarea de rezistenţă le-ar fi oferit oamenilor o sursă bogată de proteină care a susţinut dezvoltarea creierului nostru extraordinar.
Dacă gloria maratonului este o posibilitate, aurul la aruncarea cu suliţa este o certitudine. Şi alte primate pot arunca obiecte cu forţă, dar sub braţ şi cu o ţintă slabă. Doar oamenii pot lansa un proiectil, cum ar fi o suliţă sau o piatră, deasupra umărului cu putere şi precizie. Această abilitate depinde de câteva trăsături anatomice unice. Umărul este orientat mai în faţă în comparaţie cu celelalte maimuţe şi este apt de o rotaţie mai liberă. Încheietura mâinii pare a fi de asemenea adaptată în mod unic pentru acţiunea de aruncare.
Biologul evoluţionist Paul Bingham de la Stony Brook University din New York susţine că „aruncarea noastră exactă deasupra braţului” a reprezentat o forţă în evoluţia umană. În afară de a face posibilă vânătoarea şi căutarea hranei pentru proteine esenţiale, aceasta este creditată şi cu conducerea spre modificări cerebrale implicate în controlul motoriu fin, care stă la baza evoluţiei limbajului şi tehnologiei. Mai mult, abilitatea de a ucide de la distanţă a condus la o revoluţie socială. Nu mai era nevoie de indivizi puternici care să intimideze în drumul lor spre dominare. Cooperarea a devenit esenţială, ducând la aranjamente sociale unice care fac civilizaţia posibilă.
Aşadar, să dăm fizicului nostru uimitor consideraţia pe care o merită. Realizările umane nu reprezintă doar produsul creierului.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului body-born-to-run-and-throw, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Silvia Gergely