Neurologul Oliver Sacks, profesor la Şcoala de Medicină a NYU şi autor al cărţii cu titlul "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie", vorbeşte fără perdea despre subiectul halucinaţiilor, povestindu-ne inclusiv despre conversaţia sa cu un păianjen.
Oliver Sacks este neurolog practician şi profesor de neurologie şi psihiatrie la NYU School of Medicine, în New York. S-a născut la Londra, dar locuieşte la New York din 1965. ultima sa carte este intitulată Halucinaţii (Picador/Knopf).
Ultima dumneavoastră carte este despre halucinaţii. De ce aţi dorit să scrieţi despre ele?
Am fost fascinat de ele pentru mai multă vreme. M-am ocupat de halucinaţii în diferite moduri în cărţile anterioare, dar există o atât de vastă varietate şi există atât de multe cauze, atât de multe neînţelegeri – şi câteodată atât de multe stigmate ataşate – încât m-am gândit că ar fi bine să pun toate lucrurile laolaltă. Un motiv adiţional a fost imagistică neurologică apărută în ultimii 10 ani, care confirmă că, cel puţin halucinaţiile simple, tind să apară în zone senzoriale care de obicei deservesc percepţia.
Aţi menţionat stigmatele. Cei mai mulţi oameni asociază halucinaţiile cu bolile mentale?
Eu cred că există o opinie des întâlnită, de cele mai multe ori împărtăşită de medici, care spune că halucinaţiile denotă nebunia - în special dacă în fenomen este implicată şi auzirea unor voci. Eu sper că voi putea să dezamorsez sau să destigmatizez un pic acest aspect. Acest lucru poate fi simţit foarte uşor de către pacienţi. A existat un studiu remarcabil realizat asupra unor oameni în vârstă care prezentau deficienţe de vedere şi se pare că mai mulţi dintre ei prezentau halucinaţii elaborate, dar puţini dintre aceştia îşi dăduseră seama de aceasta până la momentul în care au găsit un doctor în care să poată avea încredere.
Există mai multe tipuri de situaţii în care cineva poate prezenta halucinaţii. Mulţi oameni au halucinaţii înainte de a se culca sau câteodată imediat după trezire.
Care este diferenţa dintre halucinaţie şi imaginaţie?
Eu cred că poţi recunoaşte că ceea ce îţi imaginezi este ceva propriu, în timp ce, în cazul halucinaţiilor, nu există o justificare pentru ca tu să le fi produs. Cineva poate zice “Ce este asta? De unde a apărut?”
Am văzut un bun exemplu al acestei situaţii în urmă cu mulţi ani în legătură cu o doamnă în vârstă, care a început să audă cântece irlandeze în mijlocul nopţii. Ea credea că un aparat radio fusese lăsat deschis, dar nu putea găsi acel aparat radio. A crezut apoi că o plombă dentară acţiona ca un tranzistor. Într-un final, atunci când anumite cântece începuseră să se repete, toate fiind cântece pe care ea le cunoştea, a început să se întrebe dacă nu exista un fel de aparat radio în propriul său cap, un mecanism care nu se afla sub controlul ei şi aparent fără legătură cu ceea ce gândea, simţea ori făcea. Acest mod de a pune problema este foarte comun în cazul oamenilor care prezintă halucinaţii muzicale.
În carte ne împărtăşiţi experienţele “anilor pierduţi” din California de la începutul anilor '60, în care aţi încercat mai multe tipuri de droguri. De ce aţi vrut să scrieţi despre ele acum?
Motivul principal este că ceea ce se întâmplă cu mine însumi este o sursă potenţială de informaţie. Îmi voi folosi propria mea cazuistică, după cum o voi folosi şi pe cea a altor oameni. Dar având din nou în vedere că toate acestea erau încapsulate într-o anumită perioada de timp, să zicem, între ’63 şi ’67, cu mai bine de 40 de ani în urmă, mi-a fost mult mai uşor să le descriu.
Aţi experimentat cu LSD şi alte halucinogene. V-au ajutat aceste experienţe în munca de neurolog?
Cred că m-au făcut mai deschis la unele dintre experienţele pacienţilor mei. De exemplu, există o manifestare pe care o denumesc viziune stroboscopică sau viziune cinematică, în care, în loc de a vedea o scenă în mod continuu, vezi o serie de imagini statice. Am experimentat aceasta în timpul când luam LSD, la fel în cazul unor migrene, iar pacienţii mei care luau L-dopa mi-au descris-o, de asemenea. Deci în loc de a spune că este un nonsens sau pur şi simplu să mă fac că nu aud, sunt deschis când aud astfel de descrieri. Dacă aceste droguri psihedelice au produs şi alte diferenţe în cazul meu, nu ştiu. Sunt bucuros că am avut această experienţă. M-a învăţat de ce este capabilă mintea.
La un moment dat aţi avut o conversaţie cu un păianjen...
În cazul păianjenului, ar fi trebuit să ştiu că este imposibil. Acesta este unul dintre puţinele momente în care am fost complet luat de val. Chestiunea credinţei şi convertirii produse de halucinaţii mă îngrijorează. De exemplu, a fost publicată o carte scrisă de un neurochirurg care a avut parte de ceea ce numim “experienţă aproape de moarte”, iar acesta este convins că a văzut raiul. Ceea ce vreau să spun e că halucinaţiile nu constituie dovezi pentru nimic şi încă şi mai puţin pentru rai.
Dumneavoastră evidenţiaţi o tendinţă a halucinaţiilor, în special a celor produse de atacurile epileptice, de a trece drept experienţe religioase. De ce se întâmplă asta?
Halucinaţiile pot fi foarte puternice şi foarte persuasive. Eu cred că este nevoie de multă luptă pentru a le putea nega. A existat un caz pe care ar fi trebuit să-l prezint şi în carte. O tânără, de profesie medic, a avut parte de aceste atacuri aparent revelatorii, dar ea se contrazicea cu Dumnezeu. Dumnezeu îi spunea: “Nu ai încredere în propriile simţuri?” Ea răspundea: “Nu în timpul unui atac de epilepsie”.
Este posibil ca oamenii să urmeze comenzile care le sunt “date” în timpul acestor halucinaţii?
Este probabil că Ioana d’Arc să fi prezentat astfel de halucinaţii de comandă. La început, acestea s-ar fi prezentat sub forma unor figuri şi voci şi lumini şi de-abia mai târziu ea ar fi simţit că aceste figuri îi spuneau să se ducă şi să facă anumite lucruri.
Prezentaţi, de asemenea, modul în care halucinaţiile pot rezulta din pierderea auzului sau al văzului.
În mod normal, există un sistem de verificări şi echilibru în creier, pentru a evita ca o anumită regiune să lucreze pe cont propriu. Dacă cineva îşi pierde aceste limitări, de exemplu dacă cineva este orb sau chiar numai legat la ochi, atunci creierul vizual poate începe să lucreze pe cont propriu şi să utilizeze memoria şi imaginaţia pentru a crea halucinaţii. Eu lucrez în special cu gospodării vârstnice şi văd oameni în vârstă – în prezent sunt mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre ei – cu deficienţe de auz şi vedere, dar destul de lucizi din punct de vedere mental. Am fost surprins de tendinţa lor de a dezvolta halucinaţii atunci când simţul percepţiei li se diminuează.
Dumneavoastră prezentaţi o deficienţă de vedere. Influenţează aceasta crearea de halucinaţii?
Eu prezint halucinaţii de nivel redus mai mereu. Eu văd modele geometrice şi proto-litere oriunde. De exemplu, privind în tavan, aşa cum fac acum, văd forme unghiulare care par a fi litere sau cuvinte. Ele se formează şi se reformează foarte rapid. În mod gradat devin din ce în ce mai pronunţate. Dar le pot ignora şi asta fac, în acelaşi mod în care îmi ignor şi ţiuitul din urechi care vine odată cu surzenia mea. Încep să mă asemăn din ce în ce mai mult cu pacienţii mei care prezintă deficienţe auditive şi vizuale. Sper că nu există încă şi o deficienţă mentală.
Vă îngrijorează faptul că atunci când împărtăşiţi poveştile pacienţilor dumneavoastră cumva îi exploataţi?
Mă aflu pe această graniţă delicată şi am fost în aceeaşi situaţie în ultimii 50 de ani. La un moment dat am fost propriul meu acuzator. De fiecare dată când vedeam cuvântul “descriere” (portrayal), l-aş fi confundat cu cuvântul “trădare” (betrayal). Mai întâi, în plus faţă de orice consimţire formală, vreau să fiu asigurat din ceea ce ştiu despre un pacient că acesta nu va fi supărat de nimic.
Speraţi că împărtăşind aceste poveşti veţi schimba percepţia oamenilor?
Eu simt că dacă descriu lucrurile într-un mod respectuos, tandru şi adevărat, fac un lucru important de realizat. Nu este voyeurism, nu este exploatare, este doar o formă esenţială de cunoaştere. Eu cred că o cazuistică detaliată nu are rival în modul de dezvoltare a înţelegerii, nu numai a unei boli, dar şi a modurilor în care o persoană ar putea răspunde unei anumite boli. Îmi amintesc că atunci când a fost realizată o piesă de teatru după cartea mea The Man Who Mistook his Wife for a Hat, i-am spus scenaristului să se ducă să o vadă pe doamna P – femeia care a fost confundată cu o pălărie – şi s-o întrebe ce sentimente are faţă de această punere în scenă.
Am privit-o urmărind piesa, încercând să ghicesc ce ar putea gândi. Dar ea a venit la mine şi la libretist şi a spus: “i-ai făcut o mare onoare soţului meu”. Eu sper într-un anumit sens că le fac o onoare şi pacienţilor mei.
Aceasta este a 12-a dumneavoastră carte. Scrisul vă ajută să înţelegeţi lumea?
Câteodată nu simt că am înţeles o anumită experienţă dacă nu am încercat să o şi descriu. Aceasta a fost o tendinţă valabilă aproape de-a lungul întregii mele vieţi; deţin agende care merg înapoi până la vârsta de 14 ani.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Oliver Sacks: I want to de-stigmatise hallucinations, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu