Marker tumoralTumora malignă porneşte de la o singură celulă şi parcurge o serie de etape, din care cele mai multe sunt asimptomatice clinic. Aprox. 2/3 din creşterea unei tumori nu produce niciun simptom sau semn. Din acest motiv cancerul este descoperit în ultimele stadii de boală.

 

 

 

Diagnosticul de certitudine în cancer îl stabileşte medicul anatomo-patolog. Acesta extrage „o bucată” din posibila tumoră pe care o analizează. Celelalte tipuri de analize (examen CT, examene de laborator) sunt orientative pentru diagnosticul de cancer. Un factor decisiv în diagnosticarea şi tratarea cancerului este atitudinea pacientului faţă de propriul corp. Fiecare dintre noi poate grăbi diagnosticarea cancerului prin observarea unor semne de alarmă: pierdere în greutate într-un timp scurt, o rană care nu se vindecă, apariţia unor noduli. De obicei, pacientul se prezintă la medic atunci când vede sânge – eliminat prin tuse, vomă, scaun. Precocitatea diagnosticului de cancer este esenţială, şansele de vindecare a unui cancer de col uterin tratat în stadiul I sunt de 90% comparativ cu stadiul IV, în care supravieţuirea este de doar 10 – 15%.

Tratamentul cancerului este agresiv (rezecţii chirurgicale, chimioterapie, radioterapie) şi însoţit de numeroase efecte secundare, estetice şi psihologice. Administrarea unui astfel de tratament la o persoană diagnosticată greşit cu cancer implică riscuri şi consecinţe foarte grave, dar diagnosticarea unui cancer benign, care în realitate este malign, va produce evoluţia bolii spre stadii terminale în care tratamentul curativ lipseşte. Deci, diagnosticul de cancer trebuie sugerat de pacient sau medicul de familie prin observarea unor semne de alarmă, trebuie susţinut de analizele medicale (markeri tumorali, examen CT, scintigrafie) şi confirmat de examenul histopatologic.

După obţinerea unui diagnostic cert de cancer, medicul oncolog va stabili stadiul în care se află tumora. Scopul stadializării este completarea unui diagnostic de boală, obţinerea de informaţii referitoare la evoluţia tumorii, contribuie la cercetarea oncologică şi, poate cel mai important pentru pacient, îi permite accesul la tratament într-un timp mai scurt (şi pentru tratarea cancerului există liste de aşteptare şi clasicele „pile”).

Stadializarea cancerului folosind clasificarea TNM (tumoră, nodul, metastază) a permis împărţirea cancerului în patru stadii:

Stadiul I: tumora este limitată la organul de origine, nu a invadat ganglionii şi nici nu a metastazat. Cancerul diagnosticat în stadiul I are cele mai mari şanse de vindecare, supravieţuirea pe termen lung fiind de 80 – 90%.

Stadiul II: tumora a invadat ţesuturile din jur şi ganglionii din vecinătate. Este în continuare operabilă, dar datorită invaziei locale nu poate fi întotdeauna complet eliminată chirurgical. Rămâne un risc de metastazare la distanţă, iar supravieţuirea pe termen lung este de doar 45 – 55%.

Stadiul III: tumora primară este de mari dimensiuni, invadează structurile profunde şi ganglionii din vecinătate. Frecvent, tumora nu este rezecabilă în totalitate, iar supravieţuirea pe termen lung este de 15 – 25%.

Stadiul IV: tumora primară este extinsă, mai mare de 5 – 10 cm, invadează ţesuturile, ganglionii şi organele din jur. Există metastaze la distanţă, iar actul medical este paleativ – se încearcă îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (eliminarea durerii cu ajutorul morfinei, „hrănire” artificială). Supravieţuirea este mai puţin de 5%.


Biomarkerii tumorali

Un biomarker reprezintă o caracteristică (hormon, anticorp, proteină) ce poate fi măsurată şi evaluată ca indicator al unui proces biologic normal, patologic sau ca un răspuns la o intervenţie terapeutică (tratament). Termenul de marker tumoral a fost utilizat pentru prima dată în 1975 de către Heberman. Acesta a propus şi criteriile unei astfel de substanţe:

-    Să fie uşor de dozat şi la un cost redus.
-    Să permită evidenţierea unor diferenţe între normal şi patologic, în cazul nostru să diferenţieze pacienţii cu neoplazii de cei sănătoşi.
-    Să recunoască toţi pacienţii cu cancer şi să indice localizarea primară a tumorii (cancer de sân, de colon).

În ultimele decade s-a produs o adevărată revoluţie în biologia moleculară, dar utilitatea clinică a markerilor tumorali este dezamăgitoare (costuri mari pentru markerii sensibili).

Deşi termenul de marker tumoral a fost folosit abia în 1975, primul marker recunoscut a fost proteina Bence Jonce din mielomul multiplu (1847). În 1930, Zondek a pus în evidenţă rolul hormonilor ca markeri tumorali. Acesta a asociat prezenţa gonadotrofinei corionice umane (HCG) în urina unei femei cu dezvoltarea carcinomului placentar. Descoperirea alfa-fetoproteinei (AFP) şi a antigenului carcino-embrionar (CEA) în anii '60 a condus la introducerea termenului de „oncoproteine fetale”, deoarece aceste substanţe sunt produse atât de ţesutul fetal, dar şi de cel tumoral.

Markerii tumorali pot fi împărţiţi în mai multe clase, în funcţie de natura lor biochimică. Dozarea markerilor tumorali trebuie să contribuie la creşterea numărului de cancere descoperite în stadii incipiente, un moment în care şansele de supravieţuire în urma tratamentului sunt mult mai mari.



Clasificarea markerilor tumorali

1.    Proteine oncofetale (pot fi dozate la făt, dar şi la persoanele cu tumori).
-    Alfa-fetoproteina (AFP), nivelul seric creşte în prezenţa unui hepatom, teratom sau adenocarcinom.
-    Antigen carcinoembrionar (CEA), apare în tumori germinale, embrionare, adenocarcinoame mamare, digestive, de plămân, ficat sau vezică urinară.
-    Proteina S-100, apare în tumori melanice, salivare sau condrom.
-    Alfa 1, beta 1 antitripsina, apare în hematom.
-    Gonadotropina corionică umană (HCG), creşte în tumori trofoblastice sau de testicul.

2.    Hormoni
-    Tiroglobulina, se dozează în cancer de tiroidă, mielom sau cancer de sân.
-    Tirocalcitonina, dozată în neoplaziile multiple endocrine.
-    Mioglobulină, creşte în sarcoame.
-    Transferina, în hepatom.
-    Antigen specific prostatic (PSA), creşte în cancer de prostată, dar şi în inflamaţii sau după tuşeu rectal.
-    Beta2 microglobuline, creşte în mielom, limfom.
-    Surfactant, creşte în cancer bronşio-alveolar.

3.    Imunoglobuline: anumite serii cresc în limfoame sau mielom.

4.    Enzime
-    Fosfataza acidă prostatică, creşte în cancer de prostată.
-    Neuron-specific-enolaza (NSE), neuroblastom, cancer pulmonar cu celule mici sau melanom.
-    Izoenzima Reagan sau fosfataza alcalină placentară, creşte în cancer de sân şi ovar.
-    Gamma-glutamil-transpeptidaza, creşte în metastaze hepatice, dar şi în obstrucţii biliare.

5.    Alţi markeri tumorali asociaţi tumorilor.
-    CA 15-3, creşte în cancer de sân, plămân, ficat, ovar.
-    CA 19-9, creşte în adenocarcinoame digestive.
-    CA 72-4, stomac, colon, plămân, sân, ovar, prostată.
-    CA 125, creşte în cancer de ovar, plămân, sân sau pancreas.

În oncologie, diagnosticul trebuie să fie precoce, de la primele semne de alarmă, pentru a anticipa evoluţia bolii şi selectarea celui mai bun tratament. Markerii tumorali sunt substanţe cu concentraţii crescute în diferite tipuri de cancer, şi pot fi măsuraţi în sânge sau secreţii. Deoarece sunt nespecifici, diagnosticul de cancer nu poate fi pus doar pe seama creşterii unui marker tumoral, dar poate contribui la susţinerea ipotezelor.





Bibliografie
Oncologie generală, ed. II, 2012,  L. Miron, M. Marinica

Scris de: Adrian Senciuc
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.