Influenta climei asupra organismului umanOrganismul uman suportă eficient variaţiile climatice sezoniere deoarece modificarea funcţiilor fiziologice apare într-un interval mai mare de timp. În condiţiile de trecere rapidă de la un climat la altul apare efortul de adaptare. Fiecare climat vine cu particularităţile sale.

 

 

 

Efortul de adaptare poate fi de intensitate deosebită, după gradul de solicitare al zonei climatice. Aceste procese adaptative au fost dobândite în timpul evoluţiei omului, odată cu părăsirea locurilor de origine şi răspândirea pe toate continentele lumii.


Clima poate fi definită ca totalitatea factorilor fizici atmosferici: temperatură, umiditate, presiune, curenţi de aer sau precipitaţii, şi telurici: relief, vegetaţie, întinderea suprafeţelor de apă. Caracteristicile climei sunt în general stabile, modificările de climă pot fi posibile doar în perioade lungi de timp. Totuşi, în cadrul regimului climatic pot apărea fenomene meteorologice de mare intensitate (de exemplu furtunile de vară) ce se petrec într-un interval de timp scurt – ore, zile, cunoscute sub numele de schimbări de vreme. Factorul principal care condiţionează schimbările de vreme este diferenţa de presiune atmosferică între două puncte datorată încălzirii inegale a solului şi a apei. Diferenţa de presiune pune în mişcare masele de aer în diferite direcţii şi sensuri, din zonele cu maxim barometric spre cele cu minim barometric. La contactul dintre două mase de aer cu proprietăţi diferite se realizează frontul atmosferic, o zonă în care pot apărea variaţii de temperatură de 15 – 20°C, precipitaţii sub formă de averse şi descărcări electrice într-un interval de timp foarte scurt.

Atât clima, cât şi vremea acţionează asupra organismului, prin caracteristicile diferite solicitând răspunsuri diferite.


Climatul alpin


Climatul alpin sau de altitudine începe de la 1000 m. Acesta se caracterizează prin radiaţii luminoase şi ultraviolete de intensitate direct proporţională cu altitudinea, presiunea atmosferică, presiunea oxigenului şi temperatura prezintă valori scăzute, iar aerul este mai ionizat. Climatul alpin poate fi extrem de dificil de suportat pentru persoanele neobişnuite la acest tip de solicitări, provocând reacţii adaptative intense. Aclimatizarea organismului la climatul alpin se face prin modificări fiziologice ce cuprind mai multe aparate şi sisteme:

Aparatul respirator. De la 1000 m altitudine frecvenţa şi amplitudinea respiraţiilor cresc (hiperventilaţie) pentru a asigura necesarul optim de O2 al organismului. Intensitatea hiperventilaţiei creşte odată cu altitudinea, dar organismul poate compensa lipsa de O2 până la aproximativ 5000 m, altitudine la care presiunea parţială a oxigenului ajunge la 25 – 35 mmHg, valori minime pentru a menţine o persoană în viaţă.

Sistemul circulator. Odată cu creşterea frecvenţei respiraţiilor cresc şi frecvenţa cardiacă, debitul cardiac şi tensiunea arterială, acesta fiind cel de-al doilea mecanism de adaptare al organismului pentru a accelera transportul de oxigen la nivelul ţesuturilor. Pentru a preveni hipoxia ţesuturilor se modifică şi câţiva parametrii sanguini: conţinutul de hemoglobină şi numărul de hematii creşte, la 5000 m altitudine putând atinge valori de 8.000.000/mm3 de la 4 – 5.000.000/mm3 valorile normale. Poliglobulia de altitudine (creşterea numărului de hematii) se realizează prin mobilizarea rapidă a rezervelor de sânge din organism, în special din ficat, dar se mai poate realiza şi prin creşterea ratei de formare a globulelor roşii, un sistem eficient pentru perioade mai lungi la munte (peste 2 săptămâni). În urma acestor modificări respiratorii şi circulatorii se schimbă echilibrul acido-bazic al organismului. Hiperventilaţia determină eliminarea unei cantităţi mai mari de CO2, ceea ce favorizează alcaloza metabolică. Pentru a menţine echilibrul acido-bazic constant şi la valori normale, organismul începe să crească eliminările urinare de bicarbonaţi şi concentraţia acidului lactic din sânge.

Sistemul nervos vegetativ. La altitudine sistemul nervos vegetativ se activează ca un sistem de apărare nespecific. În prima perioadă de adaptare predomină activarea sistemului simpatic, care va declanşa şi va susţine modificările respiratorii, circulatorii şi sanguine. Adaptarea eficientă a organismului la altitudine necesită 2 – 4 săptămâni, astfel că o persoană adaptată are o frecvenţă a pulsului, debitul cardiac şi tensiunea arterială normale, iar eritropoieza (producerea hematiilor), frecvenţa şi amplitudinea respiraţiilor crescute. Modificările fiziologice instalate după 4 săptămâni de altitudine sunt durabile şi pot fi comparate cu modificările sportivilor de performanţă.

Aclimatizarea la altitudine este unul dintre cei mai buni stimuli de a îmbunătăţi respiraţia şi circulaţia, atât la vârsta copilăriei, cât şi pentru vârste înaintate. Ascensiunile până la 2000 – 2.500 m constituie stimuli tonifianţi ce îmbunătăţesc starea de sănătate.

Capacitatea de adaptare la altitudine este limitată pentru persoanele ce suferă de ateroscleroză, emfizem pulmonar avansat sau alte afecţiuni. Totuşi, ascensiunile la înălţime sunt recomandate bolnavilor cu bronhopatii cronice şi astm bronşic în forme uşoare.


 

Climatul subalpin

Climatul subalpin situat între 500 şi 1000 m este un climat de trecere de la cel alpin, solicitant, către zonele de deal. Temperatura, presiunea atmosferică, curenţii de aer sau radiaţia solară sunt puţin diferite faţă de climatul alpin. Acţiunea generală a climatului subalpin este stimulatoare, dar nu are efecte atât de excitante asupra organismului comparativ cu climatul alpin.


Climatul de şes şi deal

Întâlnit la o altitudine mai mică de 500 m, climatul de şes şi colină este caracterizat printr-o presiune atmosferică uniformă, cu valori mai ridicate în sezonul rece şi mai scăzute în sezonul cald. Diferenţa de temperatură dintre noapte şi zi nu este foarte mare, iar radiaţiile luminoase şi ultraviolete sunt de intensitate medie. Climatul de şes şi colină este un climat indiferent, în care lipsesc contrastele puternice ce pot solicita organismul. Acest tip de climat este recomandat pentru majoritatea bolnavilor şi a celor aflaţi în convalescenţă.


Climatul de stepă

Climatul de stepă se caracterizează prin variaţii mari de temperatură între zi şi noapte şi prin valori ridicate ale temperaturii în timpul sezonului cald. Radiaţia solară şi curenţii de aer sunt de intensitate mare, climatul fiind uscat, cu umiditate relativ redusă şi nivel scăzut de precipitaţii (100 – 200 mm/an). Climatul de stepă măreşte ritmul fiziologic al organismului prin creşterea metabolismului general, stimularea circulaţiei şi a respiraţiei, deci climatul de stepă este un climat excitant. O persoană nou-venită în clima de stepă are pulsul, tensiunea arterială şi frecvenţa respiraţiilor mărite. În general, climatul de stepă solicită foarte mult organismul.


Climatul marin

În climatul marin se întâlnesc elemente indiferente şi excitante asupra organismului uman. Printre elementele indiferente se numără presiunea atmosferică constantă, temperatura aerului ridicată, dar constantă şi diferenţe mici de temperatură între noapte şi zi sau anotimpuri. Elementele excitante sunt reprezentate de radiaţia solară intensă, curenţii de aer cu viteză crescută şi prezenţa aerosolilor marini bogaţi în sare şi iod. Climatul marin produce intensificarea reacţiilor celulare şi hiperfuncţia glandelor suprarenale. Este solicitant pentru aparatul cardio-vascular, respirator şi renal. De asemenea, apetitul creşte şi se măreşte amplitudinea respiraţiilor, numărul de hematii şi cantitatea de hemoglobină. Radiaţia ultravioletă excită organismul prin intensificarea metabolismului fosfo-calcic.

Climatul marin poate dăuna celor ce suferă de afecţiuni la nivelul tiroidei (hipertiroidism), la nivel cardiac, pulmonar sau renal. La noi în ţară, climatul marin este predominant excitant şi datorită elementelor din climatul de stepă din regiunea Dobrogei.


Climatul tropical

Se caracterizează prin temperatură şi umiditate mare, iradiere maximă şi schimbări ritmice de vreme. Presiunea atmosferică are variaţii mici şi curenţii de aer sunt de intensitate medie. Climatul tropical solicită intens organismul prin valorile crescute ale temperaturii, umidităţii şi nivelul radiaţiilor. Pentru un organism neadaptat, climatul tropical va produce tulburări de termoreglare. Persoanele nou-venite în acest mediu vor avea pulsul crescut şi neregulat, tonusul arterial scăzut, frecvenţa respiratorie crescută, iar capacitatea de efort intelectual şi fizic va fi diminuată. Organismul va încerca să îşi menţină temperatura constantă prin intensificarea procesului de sudoraţie, care poate ajunge şi la 1 litru pe oră, cantitate compensată prin consumul a cel puţin 4 litri de lichide în 24 de ore. Ingestia unor cantităţi mari de lichide va reduce aciditatea gastrică, deci una dintre barierele fiziologice ale organismului va fi depăşită. Transpiraţia abundentă tulbură echilibrul hidro-electric al organismului prin pierderea unor cantităţi mari de clorură de natriu. Aceste modificări pot dura până la 3 săptămâni, după care pulsul şi frecvenţa respiratorie încep să revină la valori normale, dar acomodarea completă la climatul tropical poate necesita timp îndelungat, chiar ani.

Nu se cunoaşte nici o afecţiune care recomandă aclimatizarea la climat tropical în scopuri terapeutice.


Climatul polar

Zonele polare se caracterizează prin temperaturi scăzute pe toată durata anului şi un nivel de umiditate relativ mare. Climatul polar solicită poate cel mai intens organismul uman prin temperaturile scăzute. Acestea vor necesita eforturi mari de termoreglare. Pentru persoanele nou-venite într-un climat polar dintr-o altă zonă, se declanşează un sistem de termoreglare pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului, ce va produce modificări la nivelul sistemului circulator şi la nivelul metabolismului. Tonusul arterial creşte, frecvenţa pulsului scade sau se produce vasoconstricţie la nivelul pielii şi al extremităţilor (temperatura la nivelul pielii poate scade sub 21 °C). Atunci când reglarea temperaturii nu este eficientă prin aceste mecanisme, organismul uman îşi intensifică procesele metabolice pentru a produce mai multă căldură.

După 3 – 4 săptămâni în regiuni cu climat polar, se produce aclimatizarea: modificările circulatorii sunt diminuate, dar intensitatea proceselor metabolice rămâne la un nivel crescut. Organismul aclimatizat în totalitate la climatul polar renunţă complet la vasoconstricţia periferică pentru protejarea temperaturii organelor interne.

Aclimatizarea la climatul polar este uşoară pentru tinerii şi adulţii sănătoşi, dar nu este posibilă la persoanele în vârstă sau cu ateroscleroză avansată. De asemenea, pentru bolnavii cu angină pectorală este recomandat evitarea frigului deoarece apar tulburări de circulaţie la nivelul inimii.




Bibliografie
Curs de igienă,  prof. dr. Lucia Alexa

Scris de: Adrian Senciuc
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.