O viata fara durereÎntr-un prim articol v-am explicat durerea: de ce există, cum funcţionează şi cum cercetătorii încearcă să-i cuantifice efectele. Deşi durerea a avut un scop precis în evoluţie, nu toată lumea este convinsă că încă mai avem nevoie de durere.

 

 

 

Un număr din ce în ce mai mare de cercetători futurişti sugerează că ar trebui să scăpăm de aceasta şi, în curând, vom avea cunoştinţele tehnologice necesare pentru a o face. Dar, dacă alegem să ne angajăm într-un experiment atât de radical, va trebui să fim foarte atenţi la riscurile şi aspectele legate de natura umană pe care le-am putea pierde.

Pentru a înţelege mai bine perspectiva aşa-numiţilor „aboliţionişti ai durerii”, am vorbit cu filozoful şi eticianul David Pearce. În 1995, acesta a scris The Hedonistic Imperative, un manifest online, cu o mare influenţă, care solicită utilizarea biotehnologiei în vederea abolirii suferinţei în rândul lumii vii.

După ce am discutat cu Pearce, a devenit limpede că tehnologiile necesare dobândirii unei asemenea performanţe vor fi în curând la dispoziţia noastră şi că există un puternic argument moral pentru a susţine această iniţiativă. Dar, cum Pearce a şi recunoscut, o lume fără durere nu presupune neapărat o lume perfectă, ci doar una în care se poate trăi mai confortabil.

David, înainte să dezbatem etica creării unei lumi fără durere, este important să luăm în calcul viabilitatea tehnologică a unui asemenea proiect. Chiar o să fie posibil să eliminăm durerea fizică din viaţa omului?

Pe scurt, da.

Din punct de vedere tehnic, durerea fizică ar putea fi eliminată în rândul oamenilor şi al celorlalte vieţuitoare. În prezent, vieţile a sute de milioane de oameni sunt afectate de durerea cronică. Din fericire, majoritatea dintre noi nu avem parte de dureri. Dar la un anumit punct în viaţa noastră, o durere de o intensitate înfricoşătoare ne poate afecta, moment în care suntem şocaţi de cât de cumplită e această trăire.

Totuşi, privind dintr-o perspectivă inginerească, durerea nu este necesară. Roboţii nebiologici nu experimentează deloc "simţămintele brute" de durere. Roboţii noştri din siliciu pot fi programaţi să răspundă într-un mod adaptiv la acţiunea unor stimuli nocivi fără a suferi cel mai mic disconfort. Deci, ştim că modul de funcţionare a nocicepţiei şi trăirea fenomenului dureros sunt două lucruri distincte.

Într-adevăr, rar, oamenii care se nasc cu analgezie congenitală nu simt niciodată fenomenul dureros pe parcursul întregii lor vieţi. Problema cu analgezia congenitală constă în faptul că fenomenul dureros joacă, în mod normal, un rol de avertizare în rândul oamenilor şi al animalelor. Deci, oamenii care se nasc cu analgezie congenitală sunt predispuşi la tot felul de probleme medicale. Aceştia trebuie să aibă parte de o viată liniştită, blândă şi la adăpost. Nu ar putea supravieţui savanei din Africa. Prin urmare, provocarea la care suntem supuşi constă în găsirea unor metode de a replica rolul funcţional şi de informare-avertizare al durerii fizice, mai puţin trăirile sale brute.


Cât de curând am putea face acest lucru?

Am putea începe chiar acum. Durerea şi pragul dureros sunt modulate de un număr de gene diferite. Acum să ne concentrăm doar pe una dintre ele: SCN9A.

Gena SCN9A codează canalele de ioni de sodiu Nav1.7 prezente la nivelul terminaţiilor nociceptorilor dureroşi. Gena SCN9A are numeroase variante de alele (alelă – formă diferită a unei gene, singura care poate fi prezentă într-un cromozom. Două alele ale aceleiaşi gene ocupă aceeaşi poziţie relativă într-o pereche de cromozomi omologi. Dacă două alele sunt identice, individul este homozigot pentru genă. Dacă ele sunt diferite, individul este heterozigot. – n.tr.). Mutaţii fără nicio logică ale genei SCN9A anulează capacitatea de a simţi durerea. Alte alele conferă o sensibilitate la durere neobişnuit de crescută sau una neobişnuit de scăzută.

Aşadar, viitorii părinţi au de ales. Putem continua să jucăm ruleta genetică ca până acum, punându-ne credinţa în Dumnezeu sau Mama Natură. Alternativ, dacă suntem serioşi din punct de vedere etic în ceea ce priveşte reducerea poverii suferinţei în lume, am putea folosi diagnosticul genetic preimplantat pentru a alege variante benigne de „durere scăzută” ale genei SCN9A pentru viitorii noştri copii. Prudenţa ne indică că nu ar trebui (încă) să abolim capacitatea fenomenului dureros întru totul. Dar încă ne putem asigura ca durerea să aibă un impact neglijabil asupra calităţii vieţii copiilor noştri prin selectarea alelelor „durerii scăzute” în genomurile lor.



Time out: Aceasta sună puţin a eugenie (ştiinţă care se ocupă cu influenţele prenatale, care tind să imprime şi să dezvolte calităţi noi omului – n.tr.). Nu reprezintă toate acestea doar o experimentare genetică asupra copiilor noştri?

Toţi copiii sunt experimente genetice. Dacă vom crea viaţă, ar trebui, cel puţin, să ne asigurăm că nu creăm suferinţă.

Şi aveţi dreptate – criticile la adresa revoluţiei reproductive în dezvoltare vor creşte spectrul eugeniei. Pesimiştii avertizează cu privire la „bebeluşii de designer” şi discriminarea împotriva săracilor. Unele dintre grijile lor ar putea fi fondate. Abundă destule capcane în jur. Dar merită afirmat că diagnosticul genetic preimplantare nu are scopul de a crea bebeluşi proiectaţi. Diagnosticul genetic preimplantare doar verifică ceea ce Natura a realizat în mod „natural”. Adevăraţii zigoţi proiectaţi vor fi, cu siguranţă, o opţiune de explorat; dar aceştia nu sunt esenţiali în vederea reducerii durerii.

Mai mult, cei care utilizează cel mai des diagnosticul genetic preimplantare nu sunt părinţii prospectivi din ţările dezvoltate occidentale. Cei mai mari utilizatori sunt indienii şi chinezii dornici să prevină ghinionul de a concepe o fată. Se poate argumenta că priorităţile noastre etice sunt denaturate.

În prezent, adulţii care încearcă să îndepărteze durerea din vieţilor lor sunt blocaţi în utilizarea „analgezicelor” şi a narcoticelor. Aşa-numitele analgezice sunt slabe. Opioidele puternice care îndepărtează durerea au binecunoscutele probleme legate de tolerantă şi dependenţă. Există clinici care „te ajută să-ţi controlezi durerea”. Totuşi, progresele în tehnologiile de editare genetică vor permite, în curând, editarea propriei surse a codului genetic. Vom fi, astfel, capabili să ne modulăm propriul prag dureros, nu numai pragurile dureroase ale viitorilor noştri copii.

Apariţia unor dispozitive de editare şi creare a genomului uşor de folosit ar putea avea un puternic impact. Nu vom fi toţi obligaţi să devenim cercetători în biologie moleculară pentru a ne putea controla destinul genetic. În realitate, dispozitivele de editare genetică autozomale pentru utilizatorii casnici sunt la câteva decenii depărtare. Dar aşa cum avem nevoie de un plan de 100 de ani pentru a aborda problema încălzirii globale, cred că avem nevoie de un plan de 100 de ani pentru a aborda flagelul durerii fizice.

Studiile au arătat că persoanele care nu deţin capacitatea de a simţi durerea prezintă o speranţă de viaţă mai mică în comparaţie cu oamenii care funcţionează normal. Este cert că durerea are un scop de conservare a vieţii. Deci, fără ea, cum vom şti dacă suntem răniţi sau dacă ne rănim?

Ca să fiu clar, o lume ce suferă o durere minimă în urma unei modificări genomice nu este acelaşi lucru ca şi o lume fără durere. Dar dacă vrem să eliminăm durerea fizică complet, abolirea sa nu trebuie să ne oblige să adoptăm analgezia congenitală. În schimb, un regim de viaţă fără durere, sănătos şi puternic este fezabil din punct de vedere tehnic pentru noi toţi.

Merită să luăm în considerare două opţiuni pe termen lung în ceea ce priveşte înlocuirea totală a durerii. Una dintre opţiuni presupune înlocuirea rolului de avertizare al durerii, aşa cum există astăzi, cu nişte gradienţi de semnalare ce conţin informaţie cu privire la starea de bine a organismului, iar nişte mici afectări ale stării de bine să aibă rolul de a semnaliza nişte potenţiali stimuli nocivi. În mod intuitiv, mici afectări ale stării de bine nu ne vor motiva adecvat să acţionăm. Dar în mod empiric, nu pare a fi cazul. Comparaţi doi oameni care fac dragoste. Anumite aspecte ale actului de a face dragoste ne oferă mai multă satisfacţie decât altele. Cu toate acestea, îndrăgostiţii cu un ridicat nivel de sensibilitate pot încă răspunde şi se pot adapta la mici sau mari afectări hedonice (hedonismul este o concepţie etică potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea– n.tr.) fără a considera că experienţa lor a fost mai puţin plăcută. În principiu, această lecţie poate fi transpusă în viaţa de zi cu zi.

O altă opţiune mult mai radicală pentru a face faţă problemei durerii ar fi înlocuirea rolului de semnalizare al axei durere-plăcere în întregimea sa pentru stimulii nocivi, la orice nivel. Aceasta se datorează faptului că am putea ceda rolul său în nocicepţie unor proteze inteligente. Dacă aţi fi echipat cu proteze şi senzori inteligenţi, v-aţi putea îndepărta mâna fără durere şi în mod automat din vecinătatea unui ochi de aragaz, să spunem, înainte de a vă fi rănit din neatenţie. Sau mai curând, mâna vi s-ar retrage automat. În mod prezumtiv, o astfel de tehnologie va fi adaptată cu suprareglări manuale pentru a evita orice percepere a pierderii autonomiei corpului.

Astfel de tehnologii exagerate promit să ne facă nişte cyborgi. Nu toată lumea găseşte perspectiva transformării în cyborg atrăgătoare. Software-ul corpului tău va fi cu licenţă sau deţinut de către tine? Dacă cineva (un hacker) ar sparge reţeaua informatică a corpului tău? În ciuda potenţialelor inconveniente, criticii bioconservaţionişti poate că şi-ar dori să-şi reconsidere opoziţia cu privire la o lume fără durere, data viitoare, când vor scrie în agonie. În orice caz, concluzia este că mai târziu, în acest secol, trăirea fenomenului dureros de orice natură va deveni opţională. Din punct de vedere etic, ar trebui să fim liberi să alegem.

Trebuie să existe un compromisuri în ecuaţia pierderii capacităţii de a simţi durerea. Nu serveşte unui alt scop durerea fizică, cum ar fi modelarea caracterului sau să ne facă mai puternici, mai buni – chiar fiinţe umane mai empatice?

Bioconservaţioniştii îl citează adesea pe Nietzsche: „Ceea ce nu mă doboară, mă face mai puternic.” Dar durerea îi doboară adesea pe oameni: fizic, emoţional, moral. Durerea cronică, necontrolată, tinde să facă victima mai obosită, mai depresivă şi mai slăbită. Într-adevăr, anumite persoane sunt relativ rezistente la suferinţa fizică. De exemplu, o funcţionare mai puternică a testosteronului i-ar putea face pe oameni mai „puternici”, mai „viteji”, mai elastici şi mult mai capabili să facă faţă stimulilor dureroşi fizici. Dar o asemenea putere nu-l face neapărat mai empatic sau o persoană mai bună pe cel în cauză. Într-adevăr, dacă l-aş putea cita pe W. Somerset Maugham, „Nu este adevărat că suferinţa îi înnobilează caracterul; fericirea o face câteodată, dar suferinţa, în cea mai mare parte, îl face pe om meschin şi răzbunător.”

Desigur, suferinţa nu slăbeşte şi nu amărăşte întotdeauna. Prin analogie, o persoană care este depresivă emoţional ar putea simţi că disperarea este cel mai potrivit răspuns la ororile lumii. Dar soluţia la ororile lumii nu este ca noi toţi să devenim depresivi. Mai degrabă ar fi nimerit să abordăm biologia depresiei. În acelaşi mod, soluţia la ororile durerii fizice nu este să ne flagelăm noi înşine în simpatie cu cel afectat. În schimb, ar trebui să abordăm originile biologice ale suferinţei.

Există o altă posibilitate în ceea ce priveşte efectele adverse neanticipate: Nu am fi mai înclinaţi să-i rănim fizic sau să-i constrângem pe cei care nu simt durerea?

Aplicarea durerii fizice este folosită de regimurile abuzive – şi, de asemenea, de către părinţii abuzivi – lumea care-i constrânge pe cei vulnerabili. Deci, conferirea imunităţii la durere va promova mult mai probabil rezistenţa la constrângere, necrescând vulnerabilitatea. Dar înţelegerea biologiei durerii fizice nu este o schiţă utopică pentru o lume perfectă, mai mult decât dezvoltarea chirurgiei fără durere este un panaceu (medicament despre care se credea ca vindeca orice boala – n.tr.) pentru bolile organismului.

Mai degrabă, crearea unei civilizaţii fără durere involuntară este o precondiţie pentru o societate civilizată.





Traducere realizată de Sergiu Vijială după should-we-eliminate-the-human-ability-to-feel-pain.

Scris de: George Dvorsky
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.