Genul Neisseria cuprinde 10 specii ce pot avea habitat în organismul uman, din care 2 sunt patogene, Neisseria meningitidis şi Neisseria gonorrhoeae. Acestea sunt, după cum le spune şi numele, agenţii etiologici ai meningitei cu meningococ, respectiv gonoreei.
Introducere
Microbiologia ca ştiinţă experimentală a apărut atunci când savanţii au demonstrat că „animaculii” sunt cei responsabili de procesul de putrefacţie, fermentaţie sau provoacă diverse boli. În timp, odată cu dezvoltarea metodelor de studiu a început descoperirea şi clasificarea multor specii de bacterii.
Creşterea şi înmulţirea bacteriilor este determinată de factori de mediu; astfel, unele bacterii şi-au dezvoltat capacitatea de a rezista la un pH acid, altele rezistă fără oxigen şi exemplele pot continua. Organismul nostru este un mediu de viaţă excelent pentru bacteriile înzestrate cu structuri ce le permit supravieţuirea şi înmulţirea pe piele, ţesuturi sau în umori.
Pentru a diferenţia şi clasifica bacteriile în funcţie de aceste proprietăţi, cercetătorii s-au gândit să le coloreze cu diverse substanţe şi să le observe forma. Astfel există coloraţia simplă cu albastru de metilen, ce colorează atât bacteriile, cât şi celulele cu albastru. Pentru o diferenţiere mai bună s-a recurs la coloraţia Gram care asigură un contrast mai bun între celule şi bacterii, fiind şi mai des folosită. În funcţie de modul de colorare, unele bacterii sunt denumite Gram pozitive sau Gram negative (G- şi G+).
Genul Neisseria
Genul Neisseria primeşte această denumire în memoria medicului german Neisser, care descrie pentru prima dată gonoreea. Neisseriile sunt diplococi (forma de coc este sferică, iar diplococ semnifică două bacterii alăturate) cu feţele alăturate aplatizate. Sunt diplococi imobili şi gram-negativi. Neisseriile nu rezistă în medii fără oxigen şi se reproduc la o temperatură optimă de 36° C.
Genul Neisseria cuprinde 10 specii ce pot avea habitat în organismul uman, dar din acestea 2 sunt patogene, iar restul le întâlnim în cavitatea bucală sau tractul urinar. De menţionat că aceste specii sunt oportuniste, deci la o gazdă cu un sistem imun eficient nu vor produce nicio modificare patologică.
Cele două specii patogene pentru om sunt şi cele mai pretenţioase specii din punct de vedere nutritiv dintre Neisserii: Neisseria meningitidis şi Neisseria gonorrhoeae. Acestea cresc şi se înmulţesc la 37° C doar în medii îmbogăţite.
Neisseria meningitidis
Omul este singura gazdă naturală pentru bacterie şi poate fi întâlnit la persoanele sănătoase unde colonizează nasofaringele. Indivizii la care N. meningitidis a colonizat nasofaringele sunt purtători sănătoşi şi reprezintă surse de infecţie. N. meningitidis este o bacterie fragilă ce nu rezistă prea mult timp în mediul extern. Este distrusă de temperaturi joase şi uscăciunea mediului.
Poarta de intrare în organism pentru N. meningitidis este reprezentată de rinofaringe, iar infecţia se manifestă doar la 1 din 1000 de persoane infectate. La restul, evoluţia este asimptomatică. Manifestarea infecţiei ţine de virulenţa tulpinii (sunt cunoscute 13 tipuri), dar şi de starea de sănătate a gazdei.
Infecţia debutează de obicei brusc, cu cefalee intensă, semne de meningită şi febră. La pacienţii netrataţi, mortalitatea ajunge aproape la 100% din cazuri, iar pentru cei ce urmează un tratament scade la sub 10% din cazuri. Frecvenţa sechelelor neurologice apărute în urma administrării tratamentului este mică, de obicei fiind deficienţe auditive (mai rar apare retard mintal).
N. meningitidis poate produce şi septicemie, o afecţiune mai gravă ce pune viaţa bolnavului rapid în pericol. Frecvent apar erupţii pe piele, în special la nivelul extremităţilor. În cazuri mai grave apar zone de necroză ale tegumentului şi ale ţesuturilor moi. Septicemia este însoţită de febră şi răspunde foarte bine la tratamentul cu antibiotice.
Imunitatea împotriva infecţiei cu N. meningitidis este asigurată de anticorpii materni, în cazul sugarilor. Imunitatea poate fi stimulată prin colonizarea orofaringelui de către N. meningitidis fără producerea unei infecţii grave.
Rezervorul de infecţie este omul infectat sau purtătorul sănătos. Se consideră că de la 1% până la 40% din indivizi pot fi purtători sănătoşi, în special copiii şi adulţii tineri. Transmiterea se realizează prin strănut sau tuse între indivizii ce trăiesc în colectivităţi deoarece N. meningitidis este fragilă în mediul extern. Cea mai mare incidenţă a infecţiei este la copilul sub 5 ani, frecvent provenit din instituţii ale statului sau cu imunodeficienţe.
Tratamentul meningitei cu meningococ se rezumă la administrarea de antibiotice. Terapia cu antibiotice începută devreme a redus simţitor rata decesului în rândul populaţiei, iar antibioticul de elecţie este Penicilina G.
Neisseria gonorrhoeae
Neisseria gonorrhoeae este agentul etiologic al gonoreei. Singura gazdă a acestei bacterii este omul, la care colonizează mucoasa uretrală sau mucoasa faringiană. Prezenţa gonococului pe o mucoasă fără manifestarea bolii nu este considerată ca fiind stare de purtător sănătos, ci este o infecţie asimptomatică.
N. gonorrhoeae păstrează caracteristicile genului (diplococ gram negativ) Neisseria şi este o bacterie pretenţioasă nutritiv. Nu poate fi cultivată pe medii simple, ci doar pe acelea îmbogăţite şi la temperatură optimă de 37° C. N. gonorrhoeae este extrem de fragilă în mediul extern, nu rezistă la temperaturi joase sau la uscăciune fiind adaptată la mediul intern şi la transmiterea prin contact sexual. Deci, nu o să putem spune că infecţia a fost contactată prin altă cale decât contactul sexual.
Ajunşi în organism, N. gonorrhoeae se aşază pe celulele mucoasei uretrale, de unde pătrunde în profunzime pentru a produce infecţia. Infecţia cu gonococ are diferite tablouri clinice şi se manifestă diferit la bărbat comparativ cu femeia.
Infecţia genitală la bărbat se manifestă sub forma unei uretrite acute, cu scurgere uretrală purulentă şi durere intensă la urinat ce apare la 2 – 5 zile de la momentul infecţiei. Acest tablou clinic este valabil pentru 95% dintre bărbaţi, restul de 5% dezvoltă complicaţii: epididimită, prostatită sau abcese periuretrale.
La femei infecţia se localizează la nivelul endocolului, dar poate interesa mucoasa uretrală sau glandele Skene şi Bartholin. Celulele scuamoase vaginale nu pot fi infectate de N. gonorrhoeae la femeia matură şi activă sexual din cauza barierei acide, dar fetiţele dezvoltă vulvo-vaginită. De cele mai multe ori femeia este asimptomatică fiind un rezervor infecţios şi diseminând gonococul în jur. Atunci când se manifestă, femeia prezintă o scurgere vaginală purulentă, dureri intense la urinat şi dureri abdominale. 10% dintre femeile infectate pot dezvolta complicaţii ale căror urmări sunt sarcina extrauterină sau sterilitatea.
Infecţia cu N. gonorrhoeae poate disemina în organism, astfel se produce septicemie sau artrită supurată cu gonococ. Mai rar se poate produce endocardită sau meningită cu gonococ. Rata mai mare a infecţiilor diseminate la femeie se explică prin numărul mare de infecţii asimptomatice şi rămase nediagnosticate.
Terapia constă în administrarea de antibiotice, dar penicilina nu mai este antibioticul de elecţie din trei motive: concentraţia de penicilină pentru a inhiba gonococul trebuie să fie mare, la scurt timp după începerea tratamentului gonococul poate dezvolta rezistenţă la penicilină şi rezistenţa gonococului tratat cu penicilină se va extinde şi la alte antibiotice. Tratamentul de elecţie în cazul gonoreei este doza unică de ceftriaxonă, o cefalosporină în asociere cu alte antibiotice.
Rezervorul de infecţie cu N. gonorrhoeae este reprezentat de persoanele cu infecţie asimptomatică, mai frecvent femeile decât bărbaţii. Uneori pot apărea infecţii faringiene sau rectale care evoluează cu un tablou clinic mult mai uşor şi rămân adesea nediagnosticate. Transmiterea se realizează prin contact sexual sau de la mamă la făt în timpul naşterii.
Infecţia cu N. gonorrhoeae apare endemic, fiind influenţată de condiţiile social-economice şi de stilul de viaţă al fiecărui individ. Cea mai mare sursă de gonococi este reprezentată de prostituate. În 1978, în Canada 40% dintre femeile ce practicau prostituţia erau infectate cu gonococ, iar în insulele Pacificului procentul urcă aproape de 90% şi rămâne valabil şi astăzi.
Majoritatea metodelor de a controla răspândirea gonoreei se referă la creşterea nivelului de educaţie sexuală şi depistarea şi tratarea cât mai precoce a persoanelor infectate, inclusiv a partenerilor sexuali.
Bibliografie
Microbiologie medicală, D. Buiuc