Alfred Nobel s-a născut în Stockholm, pe 21 octombrie 1833.  Tatăl său, inginerul şi inventatorul Immanuel Nobel, a proiectat poduri şi clădiri în oraşul său şi a experimentat cu diverse tehnici de explozie a rocilor. Mama sa, Andriette Ahlsel, făcea parte dintr-o familie bogată. Din cauza accidentelor de la locul de muncă, cauzate de pierderea unor barje, Immanuel Nobel şi-a părăsit oraşul şi familia pentru o nouă carieră în Finlanda şi în Rusia.

 

 

Pentru a-şi întreţine familia, Andriette Nobel a deschis o băcănie care i-a adus un venit modest. În aceeaşi perioadă, Immanuel Nobel avea parte de succes cu noua sa fabrică din St. Petersburg. Atelierul său de mecanică a aprovizionat armata rusă cu echipament, iar Immanuel Nobel i-a convins pe ţar şi pe generalii săi să folosească mine acvatice pentru a bloca navele inamice în cazul unui atac asupra oraşului.

Minele acvatice proiectate de Immanuel Nobel erau dispozitive simple şi constau în butoiaşe de lemn umplute cu praf de puşcă. Minele acvatice au fost aşezate în Golful Finlandei, sub apă, şi au demoralizat forţele navale britanice care aveau ca scop asediul oraşului St. Petersburg, în timpul Războiului din Crimeea, din anii 1853-1856. Immanuel Nobel a fost un pionier în domeniul fabricării armelor şi în domeniul proiectării motoarelor cu aburi. După ce a avut succes cu afacerile sale, Immanuel Nobel şi-a adus familia la St. Petersburg. În Rusia, fiii săi au avut parte de o educaţie aleasă, cu profesori particulari; aceştia învăţau ştiinţele naturale, limbi străine şi literatură. La vârsta de 17 ani Alfred Nobel vorbea fluent suedeză, rusă, franceză, engleză şi germană. Interesele sale constau în literatura engleză, poezie, chimie şi fizică. Immanuel Nobel îşi considera fiul introvertit şi nu privea cu ochi buni interesele lui Alfred pentru poezie, deoarece dorea ca fiii săi să devină ingineri.

 



Astfel, Immanuel Nobel şi-a trimis fiul în străinătate pentru a aprofunda ingineria chimică. Timp de 2 ani, Alfred Nobel a vizitat Suedia, Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. A lucrat cu profesorul şi faimosul chimist T.J. Pelouze, în laboratorul acestuia din Paris, oraşul preferat al lui Alfred Nobel.  Acolo l-a întâlnit pe Scanio Sobrero, un tânăr chimist italian, care inventase nitroglicerina în urmă cu 3 ani. Nitroglicerina era produsă prin amestecul glicerinei cu acid nitric şi acid sulfuric şi era considerată a fi prea periculoasă pentru a avea un scop practic. Deşi puterea sa de explozie o depăşea cu mult pe cea a prafului de puşcă, lichidul exploda într-un mod imprevizibil, dacă era supus la căldură şi presiune. Alfred Nobel a devenit interesat de nitroglicerină şi de găsirea unui uz practic pentru aceasta. A căutat atât soluţii la problemele de siguranţă cu privire la folosirea nitroglicerinei, cât şi domenii în care ar putea fi utilizată. Nobel l-a vizitat în Statele Unite ale Americii pe americanul de origine suedeză John Ericsson, inginer cunoscut pentru dezvoltarea elicelor pentru vase. În 1852, Nobel a primit propunerea de a se întoarce la St. Petersburg şi de a ajuta afacerea familiei, care se dezvolta datorită comenzilor trimise de armata rusă. Împreuna cu tatăl său a experimentat cu nitroglicerină pentru a crea un exploziv util din punct de vede tehnic şi comercial. După ce s-a terminat războiul, afacerea familiei a falimentat; Immanuel Nobel şi doi dintre fii săi, Alfred şi Nobel, s-au întors în Stockholm, iar ceilalţi doi fii ai săi, Robert şi Ludvig, au rămas în St. Petersburg. Depăşind anumite dificultăţi, aceştia au reuşit să salveze afacerea familiei, pentru că, ulterior, să se implice în industria petrolului, în sudul Imperiului Rusesc; au avut parte de succes şi au ajuns printre cei mai bogaţi oameni din acea perioadă.

După întoarcerea în Suedia, în 1863, munca lui Alfred Nobel a constat în dezvoltarea nitroglicerinei ca explozibil. După o serie de explozii, în care au murit mai multe persoane, printre care şi unul din fraţii săi, autorităţile au interzis experimentele pe bază de nitroglicerină în Stockholm. Drept urmare, Alfred Nobel şi-a efectuat experimentele pe un vas de pe Lacul Malaren. Mai mult, acesta nu s-a demoralizat şi a început iarăşi producţia de nitroglicerină. Pentru a manevra în siguranţă nitroglicerină, Nobel a încercat să o amestece cu mai mulţi aditivi. Astfel, a descoperit că amestecarea nitroglicerinei cu un diatomit va transforma lichidul într-o pastă care ar putea fi modelată astfel încât să încapă în gaura unei roci. De asemenea, pentru a declanşa explozia, Nobel a inventat şi un dispozitiv de detonare, care funcţiona pe baza unei siguranţe. În 1867 acesta a patentat explozibilul sub numele de dinamită. Invenţiile lui Nobel au fost realizate în aceeaşi perioadă cu utilizarea burghiului diamantat şi a ciocanului pneumatic. Toate aceste invenţii au dus la ieftinirea proceselor de explozie de rocilor, de creare a tunelelor sau de construire a canalelor.

Cererea pentru dinamită şi detonatoare a crescut rapid, iar Alfred Nobel s-a dovedit a fi un antreprenor şi un om de afaceri de succes. Din 1985, fabrica sa din Krummel, Germania, exporta combustibili pe bază de nitroglicerină în alte ţări din Europa, America şi Australia. De-a lungul anilor, a creat fabrici şi laboratoare în 90 de locuri diferite, din peste 20 de tari. Deşi a trăit în Paris cea mai lungă parte a vieţii, Nobel a călătorit mereu. Scriitorul Victor Hugo l-a numit ,,cel mai bogat vagabond al Europei". Atunci când nu se ocupa de afacerile sale şi când nu călătoarea, Nobel muncea intens în laboratoarele sale din Suedia, Germania, Scoţia, Franţa şi Italia. S-a concentrat pe dezvoltarea tehnologiei de explozibili, dar şi pe invenţii chimice, precum cauciucul sintetic, pielea sintetică şi mătasea artificială. La moartea sa, în 1896, Nobel deţinea 355 de patente.

Din cauza muncii intensive şi a călătoriilor, Nobel nu a avut timp pentru viaţa sa personală. La 43 de ani, acesta se considera bătrân; publicând într-un ziar următorul anunţ: ,,Domn în vârsta, bogat, cu educaţie aleasă, caut secretară, vorbitoare de limbi străine, pentru a administra o gospodărie".

Cea mai calificată ofertă a venit din partea contesei austriece Bertha Kinsky. După ce a muncit o perioadă scurtă pentru Nobel, aceasta a decis să se întoarcă în Austria pentru a se căsători cu contele Arthur von Suttner. Deşi relaţia lor de muncă a luat sfârşit, Nobel şi contesa au rămas prieteni şi au comunicat prin scrisori, timp de mai multe decenii. Bertha von Suttner a devenit un critic militant împotriva cursei înarmării. Aceasta a scris o carte cunoscută, "Renunţaţi la arme", şi a devenit un simbol pentru mişcarea pacifistă. Munca ei l-a influenţat pe Alfed Nobel, deoarece, în testamentul său, acesta a dorit să se ofere un premiu anual pentru persoane sau organizaţii care promovează pacea. După mai mulţi ani de la moartea sa, Parlamentul Norvegian a decis să îi ofere Premiul Nobel pentru pace Berthei von Suttner.

Măreţia lui Alfred Nobel consta în faptul că a reuşit să combine cunoştinţele de om de ştiinţă şi inventator cu dinamismul vizionar al unui afacerist. Nobel era preocupat de problemele sociale şi chiar avea opinii radicale în acest domeniu. De asemenea, era interesat de literatură, reuşind să scrie atât poezie, cât şi opere dramatice. Premiul Nobel reprezintă o împlinire şi o extensie a intereselor sale.

Multe din companiile create de Nobel s-au transformat în întreprinderi industriale importante pentru economia mondială: Imperial Chemical Industries din Marea Britanie, Societatea Centrală a Dinamitei din Franţa, Dyno Industries din Norvegia. Spre sfârşitul vieţii, Nobel a achiziţionat compania AB Bofors din Karlskoga şi s-a mutat în reşedinţa Björkborn. A murit în Italia, la San Remo, în 1896, lăsând ordin, prin testament, ca averea sa să fie folosită pentru oferirea de premii în fizică, chimie, medicină, literatură şi pace. Executorii testamentului său au fost doi ingineri tineri, Ragnar Sohlman şi Rudolf Lilljequist. Cei doi au pus bazele fundaţiei Nobel sub forma unei organizaţii care să preia bunurile materiale lăsate de Nobel şi să coordoneze munca instituţiilor care se ocupau cu oferirea premiilor. Testamentul lui Alfred Nobel a fost contestat de rude şi de autorităţi în mai multe ţări.

Traducere de Marian Curuescu după Alfred Nobel